Ziua de 1 Mai vine, de vreo 21 de ani, ca un balsam pentru români. Aceștia evadează la mare, la munte sau într-un spațiu imaginar, își leagă câteva zile libere sau iau cu asalt pădurile. O abordare radical opusă față de aceeași dată plasată în intervalul 1945-1989. „Ziua Muncii”, căci despre ea este vorba, ați rătăcit-o printr-un colț al memoriei sau ați descoperit-o prin revistele îngălbenite de trecerea anilor.
Parfumul defilărilor roboților umani, discursurile patriotice sau inocularea ideilor comuniste le-au rămas însă vii în minte actorilor de-atunci. Dar pe lângă furnicuțele din fabrici și uzine, un rol special îl interpretau și sportivii. De fapt, își interpretau propriul rol! Și ei, ca și ceilalți, erau tot un soi de marionete dirijate de „păpușarii” din partid cocoțați în înaltul tribunelor plasate, spre exemplu, în București, în actuala Piață intitulată Charles de Gaulle. „Prin anii 50-60 se numea Piața Stalin și făceam multe repetiții. O dată, de două ori, de câte ori trebuia! Pierdeam și antrenamentele, dar eram aduși cu autobuzul din Ghencea până spre Piața Victoriei. Eram îmbrăcați în roșu, galben și albastru și partea veselă venea când eram urcați pe carele alegorice. Noi, atleții, mimam alergarea, halterofilii ridicau greutăți ușoare din lemn, iar lumea ne întâmpina cu steaguri, cu lozinci! În tot acest timp, orchestra militară ținea ritmul”, povestește dubla campioană olimpică la înălțime, Iolanda Balaș, pe atunci component a CCA Steaua. În chiloți și maiou
Operațiile artistice, savant sau infantil găsite, îi prindeau pe unii sportivi pe picior greșit, iar mulți dintre ei se simțeau puțin stânjeniți de postura în care se aflau. „Defilarea propriu-zisă începea la orele 9:00-10:00! Toți erau chemați la apel! Și steliștii, și dinamoviștii, și cei de la Rapid, și cei de la Progresul. Steliștii și dinamoviștii erau ca frații. Toți campionii vremii erau, și Ivan Patzaichin, toată lumea! Încolonați și îmbrăcați în chiloți și maiou, ei formau mai mereu grupul din față! Pugiliștii, când erau urcați pe carele alegorice, mimau boxul, iar gimnaștii făceau diferite acrobații! Toți eram în câmpul muncii și un profesor de sport juca rolul dirijorului. Ne organiza pe toți, dar când nu-i plăcea unei persoane importante cum ieșea ceva, o luam de la capăt. Traseul se termina jos, la Lacul Herăstrău! Ce făceam pe urmă? Mergeam la mici, bere și hore prin parcurile adiacente. Bineînțeles că nici nu ne mai schimbam, că n-aveam unde!”, dă timpul înapoi și Nicolae Mărășescu.
Cantonamentele, un fel de scutire
Alte vârfuri ale sportului românesc au scăpat ca prin urechile acului de manifestările din acea vreme, iar Cristian Gațu ne explică: „Eu nu țin minte să fi fost. La noi, la handbal, stăteam în cantonamente 10-11 luni pe an și n-aveau cum să ne ia de 1 Mai! Cam așa se întâmpla pentru sportivii din jocurile de echipă”. Și exemplele pot continua… În loc de încheiere vă invităm să realizați un exercițiu de imaginație. Gândiți-vă în zece secunde ce vedete ale sportului actual ar urca pe un car alegoric comunist…
„Am prins 1 mai și la Timișoara, dar nu i se dădea o așa mare amploare”, Iolanda Balaș, dublă campioană olimpică la săritura în înălțime
În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat 1 mai Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.
Lozinci-refren în anii 50 ∞ „Hei rup, hei-rup, sparg munți de fier, în munca de brigadier” ∞ „Cu partidul nostru-n frunte, spargem munte după munte” ∞ „Cu sapa și lopata, vom da șantierul gata!”
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER